Dor de Eminescu

DARUL  LUI  MIHAI EMINESCU

 E noaptea de Crăciun. Spre miezul nopţii, când nu se mai aude nici un foşnet   de-al oamenilor, vântul, paznicul ce veghează taina acestei nopţi, coboară pe un val de  zăpadă un înger din înălţimea înstelată. E îngerul Crăciunului.

În fiecare an  Dumnezeu  îl trimite  pe pământ cu daruri pentru copii. El intră din casă în casă şi se opreşte la căpătâiul fiecărui copil. Dintr-o privire îi citeşte şi îi cântăreşte sufletul, după care scoate din desagă darul hărăzit lui de  Dumnezeu.

Prima dată a intrat într-o casă  frumoasă cu ferestre mari. Într-o cameră curată şi caldă , între perne, dormea o fetiţă. Îngerul s-a apropiat de ea, a cercetat-o şi a scos din sac darul potrivit pentru sufleţelul său.  După ce a binecuvântat-o i-a citit dintr-o carte cuvântul lui Dumnezeu:

 - Ţie, pentru că nu te cerţi cu nimeni şi nu–ţi plac vorbele urâte, îţi dăruiesc  PACEA. Inima ta va fi plină de pace în toată vremea. Oamenii se vor simţi liniştiţi lângă tine şi vei potoli multe furtuni din sufletele lor.

         După ce a sărutat-o pe copilă pe fruntea , îngerul a zburat mai departe . A intrat în altă casă unde un băieţel abia aţipise. L-a cântărit şi pe el cu o privire, a scos darul din desagă, l-a binecuvântat şi i-a citit şi lui din cartea cea groasă:

- Ţie, pentru că nu-ţi este frică de greutăţi şi alegi de fiecare dată  ce este mai greu de făcut, îţi dăruiesc CURAJUL. Vei avea o inimă curajoasă şi nu vei şti ce este îndoiala. Oamenii te vor preţui şi se vor sprijini de sufletul tău când vânturile vieţii îi vor clătina.

 După ce a terminat de citit, îngerul a plecat grăbit mai departe.

         A intrat apoi în casa une fetiţe care adormise de numai câteva clipe. După ce i-a cântărit cu grijă sufleţelul, i-a scos darul potrivit, a binecuvântat-o şi i-a citit:

         - Ţie, pentru că nu vrei să răneşti pe nimeni, nici măcar cu privirea, îţi dăruiesc BLÂNDEŢEA . Vei avea o inimă blândă  ca o rază de soare şi vei alina multe suflete chinuite.

         După ce a sărutat-o pe fruntea adormită , îngerul s-a grăbit spre alţi copii. La toţi le-a căntărit sufletul şi le-a lăsat daruri pe potriva lor. A dat unora ÎNŢELEPCIUNEA, altora BUCURIA, HĂRNICIA, ISTEŢIMEA, MILA, CUMPĂTAREA, SMERENIA, NĂDEJDEA…şi câte şi mai câte daruri.

Într-un sfârşit a ajuns şi la ultima căsuţă. Era o casă simplă, ţărănească.  A intrat încetişor într-o odaie. Acolo, într-un pătuţ cu cearşafuri curate, dormea adânc un băieţel. Avea fruntea înaltă, peste care se revărsau bucle negre şi moi, tâmpla străvezie şi gânditoare. Lumina palidă a lunii ce bătea în fereastră îi scălda chipul alb şi fraged ca floarea de cireş. Îngerul l-a privit încurcat. A vrut să-i cântărească sufletul dar n-a putut. Sufletul acestui copil era  mult prea mare, atât de mare, că îngerul s-a speriat şi a tresărit, neştiind ce să înţeleagă. Oare avea el prin desagă vreun dar potrivit pentru acest copil? A căutat mai atent în tolbă şi a luat în mână ceva greu, greu de tot. A tras mâna afară şi când a privit ce era în palmă s-a cutremurat. A privit apoi fruntea albă ca laptele a băieţelului, buzele subţiri, obrazul fraged, umerii plăpănzi şi a suspinat. A supinat dându-şi seama că nici mintea lui de înger nu poate pricepe toate tainele şi judecăţile lui Dumnezeu. Tremurând uşor a îngenuncheat lângă pătuţul copilului şi i-a aşezat darul pe frunte. L-a binecuvântat de trei ori  şi cu voce stinsă i-a citit cuvântul lui Dumnezeu:

- Ştiu cât de mare este suflerul tău. Ştiu că în el va încăpea o lume întreagă şi că în el vei vrea să cuprinzi chiar nemărginirea Mea. Ştiu că inima îţi va arde de iubire. Că îţi vei iubi ca nimeni altul neamul din care te-ai născut, că vei iubi toate frumuseţile făcute de Mine, că vei iubi râul, ramul, că vei iubi Biserica Mea, pe Maica Mea; ştiu că Mă vei iubi pe Mine. Şi pentru că te vei asemăna cu Mine în iubire, ţie îţi dăruiesc darul Meu  cel mai de preţ: îţi dăruiesc SUFERINŢA. Întreaga ta viaţă va fi muiată în adâncuri amare de lacrimi. Chiar şi cei apropiaţi ai tăi, când îţi va fi cel mai greu, îţi  vor da să bei fiere şi otravă. Răni nevindecate şi nemângâiate vei purta în trup şi în suflet.

Îngerul s-a oprit o clipă, a suspinat şi a citit mai departe:

         - Dar din acest adânc de suferinţă va creşte un tânăr mândru ce va arde în inima sa  toate dorurile şi durerile neamului său. Va creşte un tânăr voievod ce va fi peste veacuri lumina neamului său. Iar când lumea nu va mai putea încape strălucirea ta, lumina ochilor tăi se va stinge. Atunci vei urca uşor , cu suflet blând şi luminos, slobozit de toată suferinţa, în lumina falnicilor bolţi, în palatele cele de mărgean, acolo unde nu este nici durere, nici întristare , nici suspin…

Acestea au fost ultimile cuvinte citite de înger şi printre genele rourate de lacrimi l-a privit pe copilul ce dormea şi i s-a părut că vede strălucind pe fruntea lui când o cunună de stele, când o cunună de spini. A vrut să-l sărute pe frunte,  dar n-a îndrăznit. S-a aplecat cu evlavie  şi a sărutat picioarele copilului care primise ca dar SUFERINŢA.

Copilul acela era MINAI EMINESCU.

Sursa: Didactic.ro

MARTIRICONUL DE LA NICULIȚEL - PELERINI LA PORȚILE CREȘTINĂTĂȚII

Niculițelul, ca mai toate așezările dobrogene, topește tainic în pulberea timpului o trecere smerită prin istorie. Doar din când în când Dumnezeu mai dă un semn, descoperindu-ne arar urmele ucenicilor săi, știuți sau neștuți, care au străbătut cu veacuri în urmă secetoasa Scythie, propovăduind cuvântul mântuitor al al Hristos.

            Situat la 20 km de orașul Tulcea, într-o zonă cunoscută mai mult pentru vinurile sale, la poalele unei păduri ce acoperea cândva dealurile lutoase din jur, micul sat dobrogean poartă în pântecele sale dovezile creștinismului din cele mai vechi timpuri pe aceste meleaguri. Niculițelul se află în centru unui triunghi format din mânăstirile dimprejur cu nume care de care mai stranii: Cocoșu, Saon, Celik-Dere. Pe vremea stăpânirii romane satul ținea de Noviodunum (Isaccea de astăzi), punct important la Dunăre pentru oștirile romane.

            Dar ce face ca acest loc să fie special, să merite să ne purtăm pașii pe ulițele acoperite de pulberea roșiatică, sărăcăcioasă a Dobrogei?

                        …SEMNE ERAU PENTRU CINE AVEA OCHI DE VĂZUT

            Totul a început în anul 1971, în luna iunie. Semne mai fuseseră și mai înainte, pentru cine avea ochi de văzut și urechi de auzit. O localnică găsise, săpând în grădină, un cap de lup făcut din faianță cu o cătătură de te treceau fiorii privindu-l. Altul găsise un zid care mergea sub casa și gardul lui, și-i fusese teamă să mai caute, să nu-i dărâme casa. Bucăți de oale, mici obiecte, monede, ieșeau la lumină din brazdele lutoase trase de oameni. Unii s-au îmbolnăvit grav, alții au murit fulgerător, pe alții îi urmărește un fel de ghinion neînțeles, toți locuind în aceeași parte a satului. De ce? Cu ce greșiseră oamenii de-și atrăgeau mereu mânia lui Dumnezeu? Ce putere, ce forță misterioasă aveau locurile acelea?

            Răspunsul la aceste întrebări avea să situeze micul sat dobrogean pe harta marilor descoperiri cu importanță deosebită din trei punte de vedere: arheologic, religios și spiritual.

            Fusese un an ploios, dar parcă la începutul lui iunie se deschisese cerul și turna ploaie iute, de vară. Nimeni nu ar fi bănuit ce apele repezi, tulburi, vor dezgropa o fărâmă de istorie, dezvăluind privirilor curioase ale oamenilor una dintre cele mai importante descoperiri istorice și religioase.

            Viitura a rupt șoseaua ce trecea chiar prin mijlocul satului și a spălat pământul de pe o străduță scoțând la iveală ,,căciula” unei ciudate bolți de piatră. Curioși, câțiva săteni s-au repezit cu târnăcoapele, au spart o gaură în ea, sperând să găsească acolo comori, icusaru și rubeluțe turcești, din aur și argint. Dar jos nu erau decât oseminte.

            Arheologii veniți la fața locului au descoperit o criptă construită din cărămidă și mortar împărțită în două încăperi supraetajate. În cea de sus erau osemintele a patru bărbați, așezați într-o raclă comună de lemn, cu mâinile pe piept și cu capul spre apus, după tradiția ortodoxă. Toți aveau capetele tăiate din care trei erau așezate la locul lor, iar al patrulea se afla pe piept.

            Cine erau și ce rol avuseseră de au fost depuși cu atâta grijă în cripta de cărămidă dezvelită de ape?

            Astfel a fost făcută o descoperire arheologică și religioasă senzațională, care arunca o lumină nouă asupra vechimii creștinismului în spațiile daco-romane. Este vorba despre o bazilică paleocreștină, având trei nave și un altar semicircular. Sub altar se afla o criptă în formă pătrată, din cărămidă și mortar, acoperită cu o cupolă. În interior se aflau, la primul nivel moaștele a patru martiri, iar la nivelul al doilea a încă doi martiri, cu inscripția: ,,Aici și acolo sânge de martir” În interior, pe peretele din stânga intrării acoperite cu o lespede de piatră, se află o inscripție în grecește: ,,Martirii lui Hristos”. Pe peretele din dreapta apare cuvântul ,,martiri”, precum și numele lor: Zotykos, Attalos, Kamasis și Filippos. Cercetările arheologice au stabilit că martirii creștini au fost uciși, cel mai probabil, în cetatea Noviodunum în decursul persecuțiilor anti-creștine ale împăratului Dioclețian prin anii      303-304, sau în timpul împăratului Liciniu, între anii 319-324.

            Sunt primii martiri descoperiți pe teritoriul României, despre a căror jertfă se știa și din alte surse. Episcopii greci care au venit în anii `70 să vadă martiriconul, aveau documente și hărți ale acestor locuri. În ele erau pomeniți mucenicul Filippos și încă alți 36 de martiri care sunt încă nedezgropați, și sunt pe undeva, pe sub dealurile roșiatice ale Dobrogei.

            Jertfa celor patru mucenici, împreună cu alți 36, este una dintre cele mai mari pentru Hristos din țara noastră și Peninsula Balcanică. Numai jertfa marelui domn și martir Constantin Brâncoveanu cu a celor patru fii poate fi pe măsura sfinților mucenici de la Niculițel.  Se presupune că cei patru au fost soldați romani, dar pentru credința lor în Hristos au fost osândiți la moarte prin decapitare.

            Inițial osemintele au fost așezate provizoriu în morminte simple și discrete, de frica ostașilor romani, dar în timpul împăratului Constantin cel mare, după anul 324, când capitala imperiului este mutată la Constantinopol, creștinii din Scythia Minor (Dobrogea de astăzi), ajutați de episcopi din Tomis, construiesc o criptă nouă în  localitatea Niculițel și înalță o biserică mare deasupra, unde  depun sfintele moaște ale martirilor.

            Timpul și uitarea au șters urmele comorii îngropate până în anul Domnului 1971 când ploile au dezvelit sălașul din cărămidă cu osemintele sfinților.

            La doi ani după descoperirea lor, Sfântul Sinod  a decis ca sfintele moaște să fie depuse în patru racle la Mânăstirea Cocoș, din apropiere. Chiar dacă era o perioadă vitregă pentru ortodoxism, înalții bisericii au sfidat ordinul autorităților comuniste ce nu doreau să dea amploarea cuvenită unei astfel de descoperiri, și, într-o noapte, osemintele au fost luate din situl arheologic și depuse la mânăstirea Cocoș, unde se găsesc și astăzi.

            Deoarece apele i-au scos din lut, există o legătură stranie între martiri și ape. Cultul lor a rămas strâns legat de ploaie. Atât în caz de secetă, cât și de inundații, credincioșii au implorat mijlocirea sfinților pentru ca ploaia să vină sau să înceteze. De-a lungul anilor au fost duși în procesiuni prin localitățile bântuite de seceta specifică Dobrogei.  Aici, în Dobrogea, s-au nevoit în rugăciune până la sfințenie primii creștini de pe meleagurile noastre. Câmpia e plină de osemintele lor. Nici o lată bucată de pământ românesc nu îngroapă în ea atâta ardoare creștină, atâția martiri ai dragostei pentru Hristos. Pașii apostolului Andrei vor fi ajuns și aici, nu departe de osuarul celor patru sfinți de la Niculițel, pe sub tâmplele aspre de piatră, pe care au fost înălțate apoi marile mânăstiri dobrogene de la Cocoșu, Saon sau Celik-Dere. Numai cine nu vrea nu aude în vântul câmpiei șoapta rugăciunilor primilor dobrogeni creștinați, ori cântecul monahilor ascunși în peșterile de piatră. Am ajuns, pelerin pribeag, la porțile creștinătății, și-am bătut cu speranță și bucurie. Cineva, acolo, trebuie să-mi deschidă...

E VREMEA COLINDELOR…

Se spune că la Crăciun cerurile sunt deschise, Dumnezeu aude rugăciunea omului drept,  aude sufletul curat care este purificat în timpul postului, iar acum are dreptul de a-i cere lui Dumnezeu spor  pentru munca lui și sprijin pentru îndeplinirea dorințelor. 

Cuvântul „colind” sau „colinda”provine din latinescul „Calendae” nume ce se dădea vechilor sărbători păgâne de Anul Nou când era obiceiul să se facă urări de belșug și fericire pentru noul an ce începea. Obiceiul colindelor este preluat de la romani care sărbătoreau „Nașterea Soarelui”deoarece în această perioadă a iernii soarele atinge punctul său cel mai jos în emisfera sudică. Românescul „colind” nu vine direct din latinescul „Calendae”, ci  din cuvântul bulgar „koleda”, majoritatea colindelor având  proveniența laică. 
            Colindatul este obiceiul cel mai bine păstrat .Cu colindatul umbla copiii, flăcăii, iar în unele sate chiar și bărbații însurați astfel: copiii merg ziua cu colindul, până la apusul soarelui merg flăcăii, iar noaptea bărbații. 
             Colindele poartă prin veacuri cuvântul tainic al Nașterii Sfinte. Ele sunt o sinteză a spiritului creator și religios al poporului român. 

            Bucuria colindului este nemărginită. De cum se lasă seara, copiii se adună și pornesc cu colindul. Chiar dacă ninge sau este ger de crapă pietrele, micuții se adună în cete și pornesc pe ulițele satului ca să vestească Nașterea Mântuitorului. Așa se obișnuiește de mii de ani, ca la Crăciun să se meargă cu colindul, copiii nu uită să  ia cu ei și un băț ca să își facă drum prin zăpadă și să se apere de câini. Înainte să plece de acasă ei primesc trăistuțe cusute de mâna din pânză în care adună nucile, covrigii și merele. 

       Gazdele care își primesc colindătorii își deschid atât porțile sufletului cât și porțile caselor din care ne îmbie un miros dulce de mere, colaci calzi și bomboane... precum și mirosul bradului proaspăt împodobit. 

         Colindul  a reușit să se păstreze până în zilele noastre marcând din Ajun și până în a treia zi de Crăciun viața spirituală a comunității. Colindătorii  sunt invitați in case unde cânta superbe cântări: colinde de bătrâni, colinde pentru gazde, colinde dedicate agricultorilor, pescarilor, vânătorilor, glorificând aceasta deschidere către înțelegerea muncii omului nu numai ca o activitate trudnică ci și ca pe o expresie a rugăciunii. De aceea colindul  este cântarea către Dumnezeu,este cântare pentru munca omului, este concretizarea verbală a tot ceea ce tine  de speranțele oamenilor. 

Încă din Ajun copiii sunt primii care deschid acest adevărat spectacol ce va ține până la Anul Nou. Ei umblă din casă în casă și vestesc Crăciunul:

,,Bună dimineața cu Ajunul,

Că mâine-i Crăciunul!

Am venit și noi odată

La un an cu sănătate

Și la anul să venim

Sănătoși să vă găsim!

La anul și la mulți ani

Ne dati ori nu ne dați!

Bună-i ziua lui Ajun

Că mâine este Crăciun

Să fie într-un ceas bun!

Porci grași și unsuroși

Să-i mănânce oamenii sănătoși

Boi trăgători

Stupi roditori

Cai încărcători

Oile lânoase

Vacile lăptoase

La anul și la mulți ani!

Pe înserat încep să răsune colindele cetelor de flăcăi. ,,Răchita”,  ,,Ciutele”, ,,Asta-i seara”, ,,Doi meri nalți”, ,,Doamnele” ,,Cerbul”,,La lină fântână” sunt câteva din comorile păstrate de-a lungul timpului, pe care le-am cules cu drag și le redau mai jos.

DOI MERI  ’NALȚI

Doi meri-nalți  și-s minunați,

Uilerunda, lerului doamnele,

De tulpini că-s depărtați.

Dar la vârf s-alăturați,

Uilerunda, lerului doamnele,

Sus în vârf de doi meri  ‘nalți

Arde-și trei lumânărele

Uilerunda, lerului doamnele,

Sus îmi ard și jos îmi pică

Pică trei picăturele,

Uilerunda, lerului doamnele,

Ruptumi-s-au râu din ele.

Ruptumi-s-au trei pâraie

Uilerunda, lerului doamnele,

Pârâu de mir, pârâu de vin.

Pârâu de apă limpejoară

Uilerunda, lerului doamnele,

Dar în ele cin’ se scaldă,

Scaldă bunul Dumnezeu

 Uilerunda, lerului doamnele,

Se scălda si se-mbăia

Cu apa se limpezea

Uilerunda, lerului doamnele,

Cu bun mir se miruia

Veșmânt alb că-și primenea

Uilerunda, lerului doamnele,

Mai în jos de vadul lui

Scaldă sfânt bătrân Crăciunu

Uilerunda, lerului doamnele,

Se scălda și se-mbăia,

Cu apa se limpezea

Uilerunda, lerului doamnele,

Cu bun mir se miruia

Veșmânt alb își primenea

Uilerunda, lerului doamnele,

Mai în jos de vadul lui

Scaldă Ion sfânt Ion

Uilerunda, lerului doamnele,

Se scălda și se-mbaia

Cu apa se limpezea

Uilerunda, lerului doamnele,

Cu bun mir se miruia

Veșmânt  alb că-și primenea

Uilerunda, lerului doamnele,

Mai în jos de vadul lui

Scaldă și acest domn bun

Uilerunda, lerului doamnele,

’Cest domn bun jupân Vasile

Se scălda și se-mbăia

Uilerunda, lerului doamnele,

Cu apa se limpezea

Cu bun mir se miruia

Uilerunda, lerului doamnele,

Veșmânt alb își primenea

Dar, Vasile, fiu de-al meu

Uilerunda, lerului doamnele,

Grăi bunul Dumnezeu

Dar tu cui te potrivești

Uilerunda, lerului doamnele,

De te scalzi și te-mbăiezi

Cu apa te limpezești

Uilerunda, lerului doamnele,

Cu bun mir te miruiești

Veșmânt alb că-ți primenești

Uilerunda, lerului doamnele,

Dar eu nu mă potrivesc

Nici ție, nici lui Ionu

Uilerunda, lerului doamnele,

Nici lui Crăciun, sfânt bătrân,

Fost-am, Taică, un om bun

Uilerunda, lerului doamnele,

Făcui casa lângă drum

Pusei masa peste drum

Uilerunda, lerului doamnele,

Săturai pe cei flămânzi

Câți mâncau îmi mulțumeau

Uilerunda, lerului doamnele,

Dar mai multă bodaproste.

Fost-am  tânar și-am făcutu

Uilerunda, lerului doamnele,

Și-am să fac ce-am mai făcut

Fântânele-n timpuri grele

Uilerunda, lerului doamnele,

Ce beau setoșii din ele

Cât îmi beau îmi mulțumeau,

Uilerunda, lerului doamnele,

Dar mai multă bodaproste.

Fost-am tânăr și-am făcutu

Uilerunda, lerului doamnele,

Și-am să fac ce-am mai făcut

Podurele-n timpuri grele

Uilerunda, lerului doamnele,

De treceau schilozi pe ele

Câți treceau îmi mulțumeau

Uilerunda, lerului doamnele,

Dar mai multă bodaproste

Și-ncea-ncest domn bun Vasile

Cest domn bun jupân îți spun

Tu de vei merge la rai

Uilerunda, lerului doamnele,

Găsești raiul descuiat

Intră-n rai nejudecat

Uilerunda, lerului doamnele,

Teci la masă nechemat

Bei paharul nepătat

Uilerunda, lerului doamnele,

Iar și-ncea-ncest domn bun

’Cest domn bun jupân Vasile

El să fie sănătos!

LA ANU’ ȘI LA MULȚI ANI!

  DOAMNELE

Doamnele, din născut crescut

Doi meri de-ampletitu

Bine-s de-a-nfloritu

La creanga de mar

Leaga de-un fir galben

Leaga cine șade

Tânăra Ioana

Șade și îmi coase

Coase câte-un fir

Rupe câte-un măr

Coase fire două

Rupe mere nouă

Sus le de-azvârlește

În palme sprijinește

Și se fericește

Fericeam de mine

Fericeam de tine

Zile ce-am născut

Parte ce-am avut

De-o taică de-o maică

De-un domn tinerel

El bine mă poartă

Cu rochițe-n cruce

Cruce de-un măr dulce

La capăt de masă

Frumos dans îmi trage

Dansul cine-l trage

Tânărul Vasile

Trage se roteste

Sus toiag zvârlește

Și se fericește

Fericeam de mine

Fericeam de tine

Zile ce-am născut

Parte ce-am avut

De-o taică de-o maică

De-o doamnă frumoasă

Ea bine mă poartă

Cu flanele albe

Albe-s de bumbac

Cu nasturi cutați

Pe piept revărsați

Cu brâu cu  cuțite

Cuțite cu zale

Lăsate la șale

Cuțite cu bolduri

Lăsate pe șolduri

Tinereii noștrii

Fie-mi sănătoși!

 CIUTELE

Lerului la munți ninge plouă,

La șes pică rouă,

Lerului ,roua de pe șes

Lerului ruptu-mi-s-au  faptu

De-un lac iezarelu

Lerului la lac cin’ se-adapă

Lerului de-o droaie de ciute

De ciute mioare,

Lerului, pe bot gălbioare.

Lerului, toate mi se-adapă,

Toate mi se paște,

Lerului, numai una-mi șade,

Șade, străjuiește,

Lerului, straja din trei părti.

Lerului de la nouă scheți.

Lerului, celelalte ciute

Pe ea mi-o-ntrebară

Lerului, tu ce nu te-adapi,

Tu ce nu te paști,

Lerului, ci doar străjuiești

Lerului, voi ciute mai multe

Și nepricepute

Lerului, voi nu știți nimic,

Lerului, joi de dimineață

Pe neguri, pe ceață,

Lerului, tinerel Ion,

Lerului, calu-și potcovește,

Arma-și pregătește,

Lerului, la vânat să plece,

Lerului, dar ce să vâneze

Munții cei cărunții,

Lerului și cei codri verzi,

Lerului, in văi se lăsară,

Peste ciute-mi dară

Lerului, și-ar să le gonească

Lerului, și-ar să le gonească.

Pan’ la pod de piele

Lerului, de piele n-a fost.

Lerului, dar acum să fie

De piele de ciute

Lerului, de ciute mioare.

Lerului, ce-or mai rămâneară

În goană le-ar luară,

Lerului, și-ar  să le gonească

Lerului, și-ar să le gonească.

Pân’ la lac de sânge,

Lerului, de sânge n-a fost.

Lerului dar acum să fie,

De sânge de ciute.

Lerului, de ciute mioare

Lerului, ce-or mai rămâneară,

In goană le-ar luară

Lerului, și-ar să le gonească,

Lerului, și-ar să le gonească.

Pân’ la pod de carne,

Lerului, de carne n-a fost.

Lerului, dar acum să fie,

De carne de ciute,

Lerului, de ciute mioare.

Lerului, ce-or mai rămâneară,

În goană le-ar luară

 Lerului, și-ar să le gonească,

Lerului, și-ar să le gonească.

Pân’ la pod de oase,

Lerului, de oase  n-a fost.

Lerului,dar acum să fie,

De oase de ciute,

Lerului, de ciute mioare,

Lerului, numai una-mi scapă,

Moartă, leșinată,

Lerului, de-un cal brun călcată.

Lerului, de pușcă-mpușcată,

De ogari lătrată,

Lerului, sub stâncă de piatră.

 ASTA-I SEARA!

Asta-i seara

Seara mare,

Asta-i seara

Lui Ajun,

Mâine-i ziua

Lui Crăciun.

Când s-a născut

Domn Prea Sfânt

Mititel, infășățel,

Înfășățel în flori de măr,

Dușmanii când mi-l aflară,

Începu a-l căuta,

Și-l căta din casă-n casă,

Și nu pot să mi-l găsească.

Și-l căta din masă-n masă,

Și nu pot să mi-l găsească.

Maica Sfântă de-auzeară,

Pruncu-n brațe  și-l lua,

Cărăruia-și de-apuca,

Cărăruia printre munți,

Printre munți, prin văi de-adânci.

Văi de-adânci, pârâuri reci,

Urc-un munte, urcă-și doi,

Când să-l urce și pe trei,

Opri să se odihnească,

Pruncul să și-l primenească,

Ochii roată ca-și făcea,

Pe sfânt Ion că-l vedea,

Mi-l vedea și-l întreba

Mai am mult de-aici încolo,

Mai ai, Maică, trei pâraie,

Pârâu de mir, pârâu de vin,

Pârâu de apă limpejoară,

Dar în ele cin’ se scaldă?

Este bunul Dumnezeu,

Se scălda și se-mbăia,

Cu apa se limpezea,

Veșmânt alb că-și primenea,

De grija Maicii purta,

Pruncul să poată să-l crească,

Pe noi să ne mântuiască.

LA ANUL SI LA MULTI ANI!

    RĂCHITA

Incea-ncest domn bun,

Bun jupân Vasile,

Bun că s-a gândit,

Frumos prânz mi-a-ntins

La prânz și-a mai strâns,

Doi, trei oameni buni,

Megiași bătrâni,

Bine se-așezară unul lângă altul,

Din pahar le dară,

Din gura grăiară,

Beți, boieri, mâncați,

Și mă de-ascultați,

Ce voi cuvânta.

În această noapte

Puțin somn somnai,

Frumos vis visai,

Parcă se făcea,

Colo-n curtea mea,

De-un lac mare, lat,

La mijloc de lac,

Doi meri de-a-mpletitu,

Bine de-a-nfloritu,

Jur, prejur, doi meri,

Meri mai mititei,

Mai înfloriței,

Pe margini de lac,

Răchita-nflorită,

Tristă și-amărâtă,

Cei trei oameni buni,

Megieși bătrâni,

Din gură-mi grăiră,

 Incea-ncest domn bun,

Bun jupân Vasile,

Visul ce-ai visat,

E adevărat,

Cela lac mai lat,

Vinul ce ți-a dat,

Și n-a-mpuținat,

La mijloc de lac,

Doi meri de-ampletit,

Bine-s de-a-nflorit,

Fost-ai dumneata,

Cu cocoana ta,

Jur prejur de meri,

Meri mai mititei,

Mai înfloriței,

Fost-a fini de-ai tăi,

Fini ce-ai cununat,

Și ce-ai botezat,

Și tu i-ai purtat.

Pe marne de lac,

Răchita-nflorită,

Tristă și-amărâtă.

Prin coada de lac

Trec mi se petrec,

Cârd de păsărele,

Dar nu-s păsărele,

Îs dalbe păhărele,

Beau boieri din ele.

Lungiș, curmeziș,

De la naș la fin,

 De la fin la naș,

Masa împrejur,

Incea-ncest domn bun,

Bun jupân Vasile,

Fie-mi sănătos!

LA LINĂ FÂNTÂNĂ

Lerului,

La lină fântână

La colț de grădină,

Lerului,

La naltă prăjină.

Lerului,

Strujește, prujește

Tot Ion vionicul

Lerului,

C-o fată frumoasă

Lerului,

Cu sprânceana trasă,

Cu geana sumeasă

Lerului,

Chip de jupâneasă.

Lerului,

Cea fată frumoasă

Din gură-mi grăiară

Lerului,

Tu, Ion voinicul!

Lerului,

Nu pruji cu mine

Bună-s decât tine!

Lerului,

Vezi tu, ori nu vezi?

Lerului,

Cele lungi îndalbe,

Nu-s dalbe de flori

Lerului,

Și-s dalbe de flori

 Lerului,

Tot flori de-ale mele

N-ai treabă cu ele

Lerului,

Mult am cheltuit.

Lerului,

Pân’ le-am răsădit

Mulți bani am mai dat

Lerului,

Până le-am udat.

Lerului,

Nu pruji cu mine

Bună-s decât tine

Lerului,

Vezi tu, ori nu vezi?

Lerului,

Cei munți cărunți

Nu-s cărunți de fel,

Lerului,

Și-s cărunți de oi!

Lerului,

Tot oi de-ale mele

N-ai treabă cu ele!

Lerului,

Mult am cheltuit!

Lerului,

Pân’ le-am dobândit!

Mulți bani am mai dat

Lerului,

Pân’ le-am adunat!

 Lerului,

Printre dalbe oi

Negri-s ciolpănei

Lerului,

Dar nu-s ciolpănei!

Lerului,

Și-s ciobani de-ai mei

În ghioage-s rezemați

Lerului,

În glugi aceoiați!

Lerului,

Cu căciuli mițoase,

Cu cojoace-ntoarse

Lerului,

Cu cămăși zeroase.

Lerului,

Eu de-oi chiuiră

Ei mă auziră

Lerului

Cu mâna le-oi face.

Lerului,

Oi dalbe-or întoarce

Pe  gură de vale

Lerului,

Prin florile tale

Lerului,

Fruntea le-or fruntiră,

Coada le-or codiră,

Lerului,

Ce-or mai rămâmeară,

Lerului,

Ciobani s-or plecară

Și le-or adunară

Lerului,

Mănunche le-or face.

Lerului,

Mănunchele crețe

Aurul să-nghețe,

Lerului,

Și când le-or  scoate,

Lerului,

Rar la zile mari

Seara de Ajun

Lerului,

Noaptea de Crăciun!

Lerului,

Și la Bobotează

Când preoți botează,

Lerului,

Lumea-ncreștinează!

Lerului,

Lumea și norodul,

Și pe noi cu totul!

Lerului,

Iar Ion voinicul,

Să fie sănătos!

                                   CERBUL

Leruileo,

Pe-un picior de munte,

Pe pietre rotunde,

Leruileo,

Urcă și coboară.

Leruileo,

Cerb în trestioră,

Cerb pe unde paște?

Leruileo,

Unde iarba crește!

Leruileo,

Crește, se-mpletește

Chip găitănește,

Leruileo,

Cerb pe un’ s-adapă?

Leruileo,

Unde apa curge,

Curge, se prelinge,

Leruileo,

Pietricele-mi duce.

Leruileo,

Pietricele sună,

Văi adânci răsună,

Leruileo,

Munți mari că detună.

Leruileo,

Iar Ion voinicul

El s-a lăudat

Leruileo,

Pe cerb să-l vâneze.

Leruileo,

Și el a plecat,

Într-o dimineață

Leruileo,

Pe frig și pe ceață.

Leruileo,

Arcul și-l lua,

Arcul și săgeata,

Leruileo,

Și mi-l căuta.

Leruileo,

Tot din deal în deal,

Și din vale-n vale

Leruileo,

Pe gură de vale.

Leruileo,

Spre soare răsare

Peste cerb îmi dete,

Leruileo,

Zăcând, rumegând.

Leruileo,

Nămiaza făcând,

Sub călini, mălini

Leruileo,

Sub un trandafir.

Leruileo,

Iar Ion voinicul,

Bine-ngenunchează,

Leruileo,

Arcu-și încordează.

Leruileo,

Săgeata pornește,

Pe cerb mi-l lovește,

Leruileo,

În spata din dreapta.

Leruileo,

Jos, a treia coastă,

Un’cerbului-i pasă

Leruileo,

Cerb, s-a blestemat:

Leruileo,

Urechiuși de-a mele,

Vedea-v-aș pustii

Leruileo,

Pustii c-ați rămas

Leruileo,

Voi n-ați auzit

Săgeata venind,

Leruileo,

Venind, vâjâind

Leruileo,

Pe mine lovind,

În spata din dreapta,

Jos, a treia coastă.

Leruileo,

Un’ cerbului-i pasă?

Cerb s-a blestemat:

Leruileo,

Ochișorii mei,

Leruileo,

Vedea-v-aș plesniți

Plesniți și săriți!

Leruileo,

Voi cum n-ați văzut?

Leruileo,

Săgeata venind,

Venind vâjâind,

Leruileo,

Pe mine lovind.

Leruileo,

În spata din dreapta,

Jos, a treia coastă,

Leruileo,

Un’ cerbului-i pasă?

Leruileo,

Iar Ion voinicul,

Frâul își dezleagă,

Leruileo,

Și pe cerb îl leagă.

Leruileo,

Și cu el îmi pleacă

Prin horă de fete

Leruileo,

Fete și neveste.

Leruileo,

Care mi-l vedeau

Toți se minunau

Leruileo,

Și mi-l lăudau:

Leruileo,

Ce băiat de treabă

‘Nalt și subțirel

Leruileo,

Tras ca prin inel!

Leruileo,

Fețișoara lui,

Spuma laptelui,

Leruileo,

Perișorul lui,

Leruileo,

Pana corbului,

Mustăcioara lui,

Leruileo,

Spicul grâului!

Leruileo,

Ochișorii lui,

Fir de albăstrele,

Leruileo,

Floarea câmpului!

Leruileo,

Iar Ion voinicul

Fie sănătos,

Leruileo,

Cu casă, cu masă.

Leruileo,

Cu-a lui jupâneasă!

Și copiii lui,

Leruileo,

Fie sănătoși!